Ma surprind adesea privind cu nesat cum creste iarba, cum trece timpul, cum frunzele zdrelite se zbenguie-n vant. Privesc piticuta care mai ieri imi facea cu ochiul de dincolo de mine, din burtica. Imi amintesc ghidusiile si tumbele pe care le facea acolo, in acel spatiu stramt si totusi perfect. A pastrat acelasi zambet sagalnic si pus pe ghidusii ca in primele imagini de la ecografiile 3D, aceeasi energie coplesitoare ce clocoteste continuu. E ca un vulcan gata sa tasneasca, sa se reverse peste lume, sa apuce totul cu manutele ei mici dar puternice. Sunt si clipe in care incremeneste, in care se concentreaza sa auda parca mesaje neintelese de noi, cei mari, pentru ca apoi sa porneasca vijelios la atac, la joaca... Gustam zilnic felii de Rai, portii duble de fericire si optimism. E un adult in straie de piticut, un adult ingenuu, sensibil, incapatanat, care a pastrat neatinse pofta de cunoastere, curiozitatea si puterea de a repeta fara a se plictisi lucrurile care-i incanta inima.
Ma nedumiresc adesea asocierile pe care le face, jocul descoperirii si redesoperirii unui obiect, unei stari. Pofta necuprinsa cu care rosteste ..apciu (hapciu)- de fiecare data cand vede o floare, insistenta dragastoasa cu care ma apuca de mana sa-i arat un obiect nou, bucuria cu care spune tata sau bu... de fiecare data cand ii vede, de parca s-ar fi intors dintr-o lunga pribegie si le-a dus dorul.
Ma copleseste jocul de-a cucu-bau, simplitatea si veselia infinite din privirea-i senina, mimica expresiva cand rosteste cu-cu si dou-dou (care uneori inseamna doua- alteori dop), falfaitul manutelor cand se gandeste si spune cra-cra - cu o dictie de invidiat... Ma simt la poarta Raiului ....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu