Jurnalul unui miracol

13.03.2008 – 12 saptamani

Si intr-o zi (21.01.2008 - tot 21 – ca si ziua nuntii!) toata magia Universului s-a concentrat intr-o bataie de inima. O zi aparent banala, obisnuita, cu o dimineata monotona, cu ritualul drumului catre job, cu rutina taskurilor stiute si nestiute…. Un singur gand subtil ratacea buimac prin noianul ideilor : si daca minunile exista ?!…. Bine, bine, ele exista de cand lumea, insa, paradoxal, mereu in vietile altora, aproape de noi… si acum ? Sa se concentreze atentia divina asupra mea ? Apoi banalul cotidian se insinueaza rational si pertinent, alungand orice evadare in fantastic.
Acelasi drum insipid si tern spre casa. Un impuls venit din vremuri ancestrale insa imi indruma pasii catre spatiul in care as putea afla Certitudinea. Cumpar timid Testul, iau cutia rapid si plec cu teama, rusinata ca am indraznit sa sper la contopirea cu Absolutul. Sunt la distanta de cateva minute de Adevar. Astept…. Fiecare secunda pare infinita. Si daca raspunsul e pozitiv….si daca e negativ…. ? Reiau obsedant cele 2 variante cu miile de ganduri adiacente.
Se prefigureaza un raspuns pozitiv. Sangele o ia nebun, la goana, haotic prin celule. DA ! Minunea exista ! Citesc prospectul, verific data, recitesc prospectul pentru a ma asigura ca am tradus corect rezultatul. Emotia e vie, acerba, acaparatoare. Incerc sa pozez raspunsul de teama ca va disparea in urmatoarele secunde si nu voi mai avea Certitudinea. De parca ar exista in afara, in exterior si nu in interiorul meu ! Nu reusesc. Filmez Testul. Se pare ca eu am nevoie de o proba ca sa pot include Miracolul in realitate.
Si DA. Raspunsul ramane neschimbat pentru minute in sir… Eu, insa nu. Certitudinea copleseste toate gandurile, simturile, Sunt singura cu mine si cu picatura de Absolut.
Oare cum si cui sa spun vestea mai repede ? Poate fi cuprinsa intr-o comunicare telefonica toata magia unui miracol ? Absolutul se transforma in cuvant, devenind realitatea murmurata de buzele tatalui, familiei, prietenilor apropiati.
Apoi – liniste. O liniste tumultuoasa, ametitoare in care se invart ca intr-o hora halucinanta toate grijile, schimbarile ce vor interveni. Sistemul propriu, echilibrul interior se preschimba, facand loc Divinului. Toate gandurile si preocuparile de ieri mi se par banale si puerile. Acum descopar raspunsul la intrebarile esentiale pe care mi le puneam adesea : de ce traim ? care este rostul meu pe aici ? Desi raspunsul este mereu in noi, se pare ca este mult prea aproape ca sa-l percepem. Si apoi, avem tendinta sa cautam raspunsuri complexe, iar ceea ce este simplu nu ne mai atrage atentia.
A fost cea mai lunga, minunata si ametitoare noapte. Atatea sentimente nebanuite ma coplesesc si ma iscodesc ganduri ce sunt ale mele si totusi nu-mi apartin. Sunt eu si totusi nu ma regasesc….