.jpg)
31.03.2008 -14 saptamani
Hm… As vrea sa pot traduce in cuvinte fiecare schimbare ce ma tulbura, fiecare contact cu Miracolul.
A fost si primul consult plin de jena, umilinta dar si vesti bune. A urmat prima ecografie si primele griji, primele modificari aproape imperceptibile de stare si dispozitie.
Ma bucura greata pe care o resimt si ma uimeste cum o stare de rau poate totusi produce bucurie… orice schimbare inseamna o noua confirmare, o evolutie si aduce fericire in sufletul meu.
Zilele trec intr-un nou ritm. Invat sa numar saptamanile, sa ma rog si sa multumesc pentru fiecare rasarit, pentru fiecare nor si pentru fiecare milimetru cu care Miracolul evolueaza.
7 saptamani si 3 zile si primele batai ale Universului pe care le aud in trupul lui bebe. Pot spune ca bebe e doar o inima care bate dupa o partitura complexa si absoluta. 1,22 cm de viata a patruns in viata mea.
12 saptamani si 2 zile si primul filmulet de 15 minute cu bebe. Abia acum realizeze cat de limitata imi este imaginatia. Se pare ca Rationalul refuza sa creada ceea ce vazul ii transmite. 5.85 cm si are déjà manute, picioare, degetele, nasuc, gurita, si organele interne majore. E fantastic sa urmaresti traiectoria manutelor care se misca dupa un ritual nebanuit si necunoscut muritorilor. Acum suntem 2 inimi si 2 suflete care traiesc miracolul Divinitatii.
14 saptamani si 2 zile
Daca pana acum timpul se contoriza in ani, in sarbatori si aniversari, acum se pare ca a capatat o noua dimensiune : ziua. Poate ca e o lectie pe care Divinitatea ne-o reaminteste, in speranta ca o vom invata : sa te bucuri de fiecare zi pentru ca este unica si pentru ca si tu esti unic. Azi nu mai sunt cea de ieri. Alte sentimente ma anima, noi si coplesitoare. Cu fiecare zi bebe creste, Miracolul invadeaza fiecare colt al sufletului meu. Sunt fericita si implinita stiind, sperand, mai exact, ca toamna asta va avea miros de bebe si armonii de sentimente si zambete.
Stiu ca pentru a fi pachetul complet, se vor adauga noptile nedormite, agonia grijilor si extazul surasului.
Astept cu fervoare sa simt primele miscari, astept frenezia comunicarii miraculoase intre noi. Insa pentru prima data asteptarea nu mai are gustul amar al neputintei de a grabi evenimentele, ci savoarea degustarii unui cocktail unic, in care fiecare element aduce, in timp, o aroma fina si sublima. Este o asteptare placuta, cu elemente magice si seducatoare.
16.04.2008 (16 sapt si 5 zile)
Inca ma domina intrebarea : ceea ce simt sunt miscarile lui bebe ? (10 aprilie) Daca ar fi sa cred intuitia (care de cele mai multe ori nu m-a dezamagit !) as raspunde categoric DA… o senzatie subtila, delicata si coplesitoare, asemanatoare unui fluture care survoleaza interiorul, ca o furnica ce a iesit la plimbare. Zambesc si astept zilele ce vin pentru a avea certitudinea comunicarii intre noi… o altfel de comunicare : tacuta si atat de graitoare.
Dorm, inca dorm foarte mult si visez. Daca inaintea sarcinii noptile erau animate de vise pline de actiuni tumultuoase, acum apar si culorile… m-au factinat mereu visele si am cautat sa descifrez taina lor ascunsa. Descopar noi preocupari si temeri, asociatii halucinante si situatii paradoxale. Sunt un alt EU care actioneaza si reactioneaza dupa un sistem nou de gandire…si totusi am certitudinea cunoasterii acestui EU, mi-e familiar si intim.
Zambesc. Am inceput sa zambesc mult. Asa fara un motiv anume – sau poate trairea miracolului ma insufleteste.
Am experimentat si dezamagirea …. dezamagirea momentului in care am constat ca nu mai mi se potrivesc hainele. Cantarul se incapataneaza cu fiecare zi sa imi arate o alta greutate…. Desi asteptam cu infrigurare aceste clipe, ceva ma nelinisteste…. Sa fie nerecunoasterea propriilor limite fizice, faptul ca nu ma mai cunosc nici fizic si ….. nu doar atat ?!. Am o multime de reactii care sunt ale mele si totusi nu as fi intuit vreodata ca EU voi actiona/ gandi asa… Ma descopar, ma cunosc si asist zilnic la formarea/implinirea mea. E facinant si coplesitor procesul devenirii… sunt obosita de atatea senzatii, emotii, revelatii.
18.04.2008 (17 sapt)
Cate nuante poate avea asteptarea, miracolul ? O stare indefinita ma anima astazi. Ma intorc in timp, traiesc in prezent si visez viitorul, toate in acelasi timp. Mi-am dorit de cand ma stiu sa pot tine in brate propriul copil, sa simt si sa inteleg ce inseamna sa fii mama. Apoi aproape ca ma obisnuisem cu ideea ca nu voi avea aceasta sansa… iar acum visez din nou, imi doresc, ma rog si sper sa ma pot bucura de clipele in care sa fim toti trei sanatosi, sa fim intr-adevar o familie. Am emotii… Sunt si voi fericita, implinita… mai am de asteptat inca 20 de saptamani, inca pe atat…. Nu ma grabesc…doar astept si simt….Se pare ca revin la verbul meu preferat si predestinat: a simti…. E minunat ! totul e sa poti ignora micile aspecte negative ale perioadei : greturi, dureri de stomac, spate, picioare, somnolenta, irascibilitate, sensibilitate a mirosului si nu numai… haine dragi care te tradeaza, un cantar surpriza, stari contradictorii si confuze, stari de vinovatie….
20.05.2008 (21 sapt)
Hm… déjà lovim cu putere si nu mai am incertitudini ca ar fi Ea…
Miracolul este o fetita care la 20 saptamani are 360 g si 18 cm… au fost si emotiile resimtite la primele miscari evidente ale fetitei… apoi primele griji si temeri in legatura cu sanatatea fetitei… Si momentul in care am aflat ca este o fetita…
Angoasa unor posibile riscuri de diverse afectiuni si maladii ma ingrozeste. Cu toata tehnologia nu reusim decat sa ne afundam mai mult in incertitudine. E uimitor cum poti vedea stadiul de dezvoltare al bebelusului insa sunt alte multe necunoscute care nu pot fi dezvaluite… Si apoi un miracol ramane un miracol si cu cat incerci mai mult sa afli tainele, cu atat sacrul adanceste misterul.
Ma straduiesc sa traiesc miracolul si nu sa-l descifrez. Incerc sa nu caut rationalul experientei si pur si simplu sa o traiesc, sa ma bucur de fiecare etapa, de fiecare miscare si fiecare clipa… Timpul trece, e o certitudine care, pentru prima data, nu mai doare, ci bucura, mangaie si pare a avea o semnificatie aparte. Este pentru prima data cand pot afirma ca trecerea timpului are un rost si nu ma nelinisteste. De data asta, cu fiecare clipa nu ma ma mai aflu mai aproape de marele sfarsit, ci ma aflu mai aproape de un nou inceput, de viata.
O bucurie rezervata ma invaluie si ma ajuta sa visez. Astept Craciunul…. Momentul in care vom fi toti trei acasa, cu bradut si arome de cozonaci. Astept sa vad zambetul pur al ei, al Teodorei Andreea…. De ce Teodora ? Pentru ca inseama darul lui Dumnezeu…. Si pentru mine ea este un miracol, un dar pe care il primesc… Sa ma mai intreb daca il merit sau nu ? Inclin sa cred ca sunt aspecte ale vietii pe care cu siguranta nu le meritam si totusi le primim ca un dar al iertarii si al sansei de a demonstra ca putem invata sa primim… si sa daruim… Am primit viata si ma pregatesc sa aduc pe lume darul pe care l-am primit. Mai sunt cateva saptamani pana la clipa in care voi putea strange in brate fiinta care acum transmite mesaje din interior. Asteptarea e amestecata cu nelinisti, temeri, bucurii si momente de fericire.
Am invatat si primele cantece de leagan ; invat sa comunic, sa daruiesc, sa alint …. Reinvat dansul, cantecul, poezia, zborul si visul… ma redescopar si redefinesc, contopindu-ma cu miracolul, cu trairea intensa a tot ceaa ce defineste universul meu interior si exterior in momentul asta.
3.06.2008 (24 saptamani fara 3 zile)
Au trecut aproape 6 luni de cand s-a intamplat minunea. 6 luni care, desi ma asteptam sa treaca foarte greu, au trecut ca un gand, ca un vis frumos… Fiecare miscare a fiintei care se defineste in interiorul meu, ma copleseste de emotii. Simt cand se trezeste, cand e linistita, cand se joaca ... e o senzatie de fiecare data noua, magica, neasteptata...
Am primit si primele lucrusoare pentru Teodora... nu-mi vine sa cred ca va fi atat de micuta ... sunt asemenea lucrusoarelor pentru papusi, cu care ma jucam acum multi multi ani.... Oare ma voi descurca sa o imbrac, sa o dezbrac si sa am grija de ea?...
Cred ca imi va fi teama ca o sa o doara fiecare atingere... Sunt fascinata de tot ce inseamna miracolul Teodora... Cred ca va fi o luna deosebita, ma simt bine, am chef sa ma aranjez, sa mananc (faptul ca am luat 5 kg ma bucura), sa ma plimb. Zambesc si sunt rasfatata. Invat sa alint si sa ma bucur de atentia celorlalti, oferind in acelasi timp tandrete si siguranta....
24.06.2008 (26 saptamani si 4 zile)
Azi am plecat foarte vesela si optimista de la ecografie. Deja avem 910 g si suntem foarte active... ma emotioneaza fiecare lovitura a ei, fiecare miscare si orice mod de a comunica mi se pare fascinant. Desi am luat in greutate 7kg si nu mai am mobilitate, ma simt bine. Sau....o simt bine si pentru ca stiu ca este bine , zbor...Imaginatia prinde aripi, plutesc spre clipa in care voi tine in brate darul mult asteptat, Miracolul. Ecografia mi-a spulberat nelinistile legate de posibilele riscuri si ma indeamna spre extaz. Sunt fericita. Astept clipa magica in care o voi alinta, mangaia si ma voi oglindi in ochii ei, in zambetul ei. ....
Dupa 30 de ani in care mi s-a interzis sa visez acest Miracol – iata-l ca se intampla, ca exista, ca se joaca acum in interiorul meu si in curand ne vom vedea.... vom fi o familie fericita, completa si ne vom bucura in fiecare moment de darul pe care-l primim cu frenezia unui copil care asteapta ziua de Craciun pentru a deschide cadourile.
21.08.2008 (34 saptamani)
Deja avem 8 luni si jumatate... mai este atat de putin pana la momentul unic, visat si atat de dorit. Mi-ar placea sa fie pe 21 septembrie – 21 data nuntii, 21 data la care am aflat rezultatul testului, 21 data aducerii pe lume a Miracolului, a Darului lui Dumnezeu.
La 32 de saptamani miracolul avea deja 1800 g si un zambet fascinant... Insa nu doar ea a luat in greutate... cu fiecare gram al ei, se pare ca eu acumulez mai multe. Am ajuns la 12 kg in plus fata de greutatea initiala si de aici si discomfortul fizic si nu numai. Nu mai imi cunosc limitele fizice, sunt un elefantel care exploreaza noi teritorii si spatii, care incearca sa se incadreze in peisaj.... Sa ma oresc asupra micilor aspecte negative ale sarcinii sau asupra celor pozitive? Hai sa incep cu cele mai putin placute, ca sa ma concentrez apoi, mai mult, asupra celor frumoase...
Greutatea e covarsitoare, somnul aigtat de nelinisti, griji, scenarii, angoase... Astept cu nerabdare primul licar de lumina ca sa stiu ca e o noua zi alaturi de bubulina noastra. Astept cu infrigurare salutul de dimineata al Miracolului, ca sa stiu ca este bine si sa multumesc Cerului pentru inca o noapte depasita cu bine.... Apoi caldura e coplesitoare...sunt momente in care mi-as dori sa fiu la Pol, sa fiu inconjurata doar de zapada si atat.... Ard pe interior si nu numai.... ard la propriu si la figurat... Ard de nerabdare sa tin in brate Minunea, sa multumesc pentru Darul Divin si sa invat tainele zambetului bebelusului... Hm... Oftez. Si nu pentru ca ma doare ceva in mod special, ci pentru ca simt ca va fi, poate, cea mai lunga luna din cele de sarcina... Sunt in mare parte a timpului singura, doar eu si micutul ingeras... Sa mai amintesc de gleznele revoltate de surplusul de kg, de soldurile care tin sa-mi aminteasca, in fiecare noapte, ca exista si ca si ele au nevoie de atentie, sau poate de mesajele deloc subtile trimise de stomac- arsurile.... Toate imi condimenteaza viata in momentul si in modul cel mai surprinzator cu putinta.... Insa zambesc. Gasesc puterea sa fiu optimista si sa surad pentru ca, la fel de surprinzator, vine si reactia bebelusei care ma atentioneaza ca este cu mine si nimic nu e lasat la voia intamplarii....
Si apoi sunt si zilele pline de evenimente placute, neasteptate si emotionante. Ultima zi de lucru cu surpriza facuta de colegi: caruselul pentru bebe, body-ul si primii pantofiori care par toate, decupate din cartile cu povesti.... da...condurii fermecati in care va dantui Minunea pana in zori, pe muzica divina a caruselului... O poveste clasica si totusi atat de moderna si plina de farmec.
Primele cumparaturi special pentru ea: dulapiorul pentru hainute, patutul montat, sa amintesc de primii botosei si manusele – care sunt cat degetul meu de mari... Nu ma mai satur sa le privesc si sa ma intreb cum o sa ma descurc cu un ingeras atat de mic.
Ei cum oare sa surprind mai bine clipele de tandrete intre tatic si Miracol? Intotdeauna am fost placut surprinsa de momentele de sensibilitate ale barbatilor- acele persoane care se considera ca trebuie sa fie mereu realiste si bine ancorate in cotidian. Ei, uite ca exista in sufletul lor, adanc ascunsa, o sensibilitatea aparte, emotionanta si coplesitoare. Un sarut pe burtica - dedicat bubulinei, un buna dimineata – soptit tot pentru Miracol, o mangaiere tandra cu raspuns evident si rapid din partea bubulinei, sunt doar cateva din clipele magice care imi umplu sufletul de emotie si fericire. Si ar mai fi si atentia cu care ma inconjoara, grija si momentele de incurajare pe care mi le ofera. Zambesc amintindu-mi si de clipele de stangacie in anumite momente in care era necesar sa ma ajute: pus sosetele, ajutatul la baita si alte delicate momente in care am nevoie de ajutor...
Miracolul- ce face? Pai ma surprinde in fiecare clipa. Cu fiecare zi, miscarile sunt diferite, reactiile altele, noi si nebanuite. E drept ca incerc sa descifrez codul de comunicare si nu prea reusesc. Comunicam, insa nu stiu inca sa descifrez toate mesajele si miscarile. Mi-ar placea sa exista un sistem de decodificare al tumbelor, loviturilor, miscarilor mai scurte sau mai ample, a clipelor de liniste si de agitatie. Ceea ce ma incanta in fiecare clipa este prezenta ei, faplul ca in momentul in care suna ceasul – ne saluta, in felul ei inedit si creativ. Pentru ca atunci cand mananc stie sa imi dea de inteles ca si ea mananca, ca danseaza atunci cand se aude muzica si tot asa....
Sunt fericita si sper sa simta si ea fericirea mea, sa simta toata iubirea care ma invaluie si care asteapta sa fie daruita....
19 februarie 2009 – deja Teodora Andreea are 5 luni si 10 zile...
Privesc in urma saptamanile, lunile scurse din momentul in care m-am oprit din relatat odiseea unui miracol.... O sa incerc sa reiau sirul evenimentelor, sa surprind emotiile, trairile, faptele si senzatiile incercate pana astazi.
15 aprilie 2009 – deja piticuta are 7 luni si 6 zile...
Constat ca timpul e plin si gasesc cu greu ragazul sa continuu cascada experientelor traite. Ma oprisem undeva la 34 de sapamani....21 august. Mititica isi face tot mai mult simtita prezenta...rotocoale, tumbe, lovituri puternice si putine momente de respiro, de liniste... E foarte foarte cald si simt cum timpul se scurge din ce in e mai incet iar temerile devin tot mai multe, mai acute, mai profunde. Incer sa mi le stapanesc, sa fiu erlaxata pentru a proteja fiinta sensibila din interiorul meu. E greu...insa sangele o ia la trap prin artere la gandul clipei in care voi tine in brate darul cel mai scump....
Ne apucam de curatenie generala...ne – impropriu spus...pt ca, de fapt, Alex e cel ce pregateste camerele pentru o primi fetita noastra. Eu doar il sustin cu vorbe si sfaturi. Ma misc din ce in ce mai greu. Gandul ca mama inca nu-i acasa ma tulbura. As vrea sa vina mai repede, sa fie aici sa ma ajute in primele clipe. Am facut bagajul si ultimele pregatiri....
Doctorul imi spune ca o sa fie plecat din tara si se va intoarce pe 14 septembie, urmand ca pe 15 sa merg la ultimul consult iar in week-end-ul 19-21 e programata cezariana. Mama se intoarce pe 6 septembrie, asa ca ma mai linistesc pentru ca va fi timp sa mai povestim cate ceva pana la momentul important.
E marti, 9 septembrie 2008. o zi linistita, torida de vara. Canicula. Alex e acasa si treaba e terminata. El se joaca la calculator. Eu respir cu greu, in fotoliu, aerul incarcat. E mult prea cald. Transpir continuu. Orele trec greu, nu-mi gasesc o pozitie convenabila. Bubulina ma loveste cu piciorutele si se impinge sa-si faca loc, sa castige teritoriu. Ma bucur ca o simt ca e energica si in acelasi timp sunt epuizata. Adorm in fotoliu de atata freamat interior. Ma mut in pat, ca un somnambul, de teama sa nu sperii somnul.... pe la 4 dupa-amiaza ma trezesc brusc. Ma duc la baie...mmm.... un mic incident- gandesc eu... ma reasez pe fotoliu schimband doua vorbe cu Alex... Ma simt ciudat...ceva ma tulbura dar sunt calma... apoi inca un mic incident ma obliga sa deschid carticica Mama si copilul sa citesc despre primele semne ale nasterii....E cam devreme dar e bine sa fiu informata...
Mama si-a cumparat un televizor nou si a programat pentru maine o plecare la Telega, asa ca Alex pleaca la mama sa o ajute cu montatul televizorului.... Raman singura. Sunt ingrijorata pentru ca ceva se inatampla cu mine si nu stiu daca e bine, normal sau nu. Un nou incident ma trimite la baie si de data asta pun mana pe telefon sa o intreb pe mama ce ar trebui sa simt in cazul in care fetita s-a hotarat sa vina mai devreme pe luma... Am emotii, sunt agitata insa incerc sa fiu cat pot de rationala si calculata.
.jpg)
